„Nu reușesc să slăbesc.” E una dintre frazele pe care le aud cel mai des. Tema a ieșit din câmp de mai multe ori, iar într-o singură săptămână au venit la mine mai multe persoane cu același subiect. Când se întâmplă asta, eu o iau ca pe o ghidare: e ceva de lucrat. Așa că am făcut un live întreg despre mâncatul emoțional și despre ce stă, de fapt, în spatele kilogramelor în plus.
Ce am văzut până acum, din toate reprezentările, este asta: în general mâncăm prea mult ca să ne ascundem emoțiile. Kilogramele sunt de cele mai multe ori un simptom la altceva. Și degeaba te chinui cu cure una după alta, dacă mănânci pe fond de stres sau pe fond nervos: trebuie rezolvată problema, iar problema nu e mâncarea.
Înainte să mergem mai departe, un lucru important: greutatea are și cauze medicale — tiroida, dezechilibrele hormonale, unele medicamente, sarcina, alte afecțiuni. Dacă te-ai îngrășat brusc, fără să-ți explici de ce, sau nu slăbești orice ai face, mergi întâi la medic și la un nutriționist. Iar dacă mâncatul îți scapă de sub control, dacă ții regimuri drastice, te înfometezi sau îți provoci vărsături, vorbește cu un medic sau cu un psiholog: acolo e nevoie de ajutor de specialitate. Ce îți spun eu aici e partea emoțională și energetică, nu un plan de slăbit și nu un sfat medical.
Povestea mea: 30 de kilograme în plus într-o relație toxică
V-am mai povestit: când eram în relația toxică cu narcisistul, aveam 30 de kilograme în plus. De la 55 de kg ajunsesem la 85, iar la o înălțime mică se vede pe loc. Purtam 36–38 și ajunsesem la 48; ajunsesem să port hainele mamei mele. Nu mă mai recunoșteam.
Mâncam mai mult, lucram non-stop, pe fond de stres. Și, mai ales, nu eram eu: într-o relație toxică nici celălalt nu-ți lasă loc, nici tu nu ești în zona în care ai putea să fii tu. Persoanele care trăiesc relații cu narcisiști se îngrașă foarte des. Dacă te recunoști aici, am scris despre semnele narcisismului și dezlegările pe el.
Kilogramele au plecat la mine fără vreo cură specială, atunci când mi-am schimbat felul de a fi. Nu mai lucram aiurea și am început să mă prioritizez pe mine. M-am înscris la yoga, dimineața, după ce duceam fetele la școală, îmi luam o cafea și mă plimbam jumătate de oră prin parc. Îmi începeam ziua cu totul altfel. Nu zic că asta o să fie experiența ta — fiecare are drumul lui —, dar la mine, momentul în care m-am pus pe primul loc a schimbat și corpul.
Îmi fac poze din când în când, ca să văd cum arăt. Pentru mine, când mă îngraș, e semnal de alarmă: înseamnă că nu sunt bine în relația în care sunt sau în altceva din viața mea. Atunci mă întreb: ce nu-mi convine?
De ce nu slăbești: kilogramele sunt simptomul, nu sursa
Nu dau sfaturi generale, pentru că la fiecare om e altceva în spate: mama, viața, plictiseala, singurătatea. Uneori trebuie să merg în patru-cinci energii una după alta ca să dau de capăt.
Eu spun mereu că râul se curăță la izvor, nu în deltă. Dacă vrei să muți Dunărea, o muți acolo unde izvorăște, nu acolo unde e lată. La fel cu kilogramele: dacă tai doar efectul, cauza rămâne și le aduce înapoi.
Ce a ieșit în reprezentări: cauzele emoționale ale kilogramelor în plus
În live, oamenii au întrebat: „Cristina, poți să reprezinți ce e în spatele kilogramelor mele în plus?” Iată ce a ieșit, pe scurt (fără nume și fără detalii personale):
Stresul și „nu-mi convine”
O participantă pusese vreo 8 kg în cinci luni, într-o perioadă cu mutare, stres la serviciu și oboseală. Energia a spus foarte clar: „Nu-mi convine. Sunt obosită. Lăsați-mă în pace.” Și ca să echilibreze ce nu-i convenea, mânca — ceva sărat, nu dulce. Mesajul pentru ea: să schimbe ce nu-i convine și să se afirme. Iar când îi vine să mănânce, să se întrebe: „Mi-e foame sau ceva nu-mi convine?”
Recunosc, și eu mănânc uneori ca să compensez stresul. Soluția e să te așezi și să rezolvi situația, nu foamea.
Singurătatea și lipsa iubirii
O altă participantă își pierduse mama în adolescență, iar după despărțirea dintr-o relație pusese multe kilograme. Simțea ea însăși că lipsa iubirii o compensează cu dulce, chiar și noaptea, când se trezea. În reprezentare a ieșit: „Sunt singură.” Și atunci nu mai ești singură — ești tu cu mâncarea. Mai era ceva: la muncă își înghițea vorbele și se abținea, iar acasă mânca. Când ții totul în tine, mâncarea devine supapa.
Am reprezentat și corpul ei și nevoile lui, iar corpul a spus: „Am nevoie de prieteni. Vreau să ies în oraș, grasă-negrasă. Nu vreau să stau în casă.” Corpul voia mișcare, oameni, viață. Când lucrurile sunt atât de legate de pierderi și abandon, e nevoie de lucru mai adânc, într-o ședință individuală — și, unde doliul sau singurătatea apasă greu, de un psiholog sau psihoterapeut.
Plictiseala: foamea care vine din minte
O doamnă a spus că atunci când e ocupată nu-i e foame deloc, dar când e liberă, în vacanță, îi vine să mănânce. Energia a zis: „Mă plictisesc. Vreau ceva nou în viața mea, ceva care să mă surprindă.” Iar corpul ei voia „o distracție, frate! Să mă mișc, să umblu, să mă duc într-un carusel.”
Asta e foamea din minte, nu din stomac. Exercițiul e să schimbi un obicei cu altul: când te apucă ideea asta, du-te și fă o activitate care îți place. Și prioritizează-te — ești mai bine și pentru familie când ești tu bine.
Feminitatea pe care nu îndrăznești s-o trăiești
La o participantă a ieșit ceva legat de feminitate: „Nu îndrăznesc. Ce o să zică alții?” Ca vârstă emoțională, partea ei feminină era undeva pe la 12 ani. Mesajul a fost să-și lase loc să fie femeie, să iasă din zona de confort, să se îmbrace și mai frumos, fără să-i pese ce zic alții. Și să se uite la cum era mama ca femeie, cum erau celelalte femei din jurul ei — poate învăța și de la alte femei, nu doar să fie fidelă modelului mamei.
Fiecare dintre noi avem în noi și o femeie grasă, și o femeie slabă — și le putem reprezenta. Dacă ai fost toată viața supraponderală, a predominat partea care mănâncă, iar femeia asumată nu s-a manifestat încă. Iar vârsta asta interioară n-are legătură cu cea din buletin: poți avea 60 de ani și să fii o fetiță în cap la tine. Se întâmplă și la bărbați. Se lucrează.
Identitatea de după sarcină și „povara”
Altă participantă se îngrășase mult în sarcină, acum mulți ani, și de atunci tot dă și pune la loc. Au ieșit două lucruri: nevoia de a ocupa spațiul — „parcă nu exist” — și, la întrebarea ce înseamnă copiii și sarcina pentru ea, cuvântul „povară”, o viață mai grea. O sarcină schimbă identitatea unei femei; trebuie văzut cine erai înainte și cine ești după. Aici sunt mai multe aspecte de lucrat: tu față de copii, mama față de tine, locul tău. (Pentru tot ce ține de greutatea din sarcină și de după, medicul rămâne primul pas.)
Legat de asta: rolul de femeie și rolul de mamă. Eu știu mai multe Cristine: Cristina în trening, acasă, care ronțăie ce găsește; Cristina gospodina, care gătește toată ziua — și normal că mănânci dacă stai la oală toată ziua; și Cristina femeie de afaceri, care iese, se machiază, se îmbracă frumos și pe care nici n-o interesează mâncarea. Le avem pe toate. Trebuie un echilibru între ele.
Vinovăția de a mânca și criticul interior
Una dintre reprezentările care m-au impresionat cel mai tare a fost a unei participante care slăbea și se îngrășa de opt ani, într-un yo-yo fără sfârșit. Am întrebat ce au kilogramele să-i transmită. Și au răspuns, furioase: „Termină să ne chinui! Ne-am săturat și chiar n-o să slăbim.”
Erau acolo două părți în ceartă: una care vrea să slăbească și una care vrea să mănânce, să se bucure de viață „fără vinovăție, fără judecată”. Partea care vrea să slăbească o abuza pe cealaltă cu „trebuie, trebuie, trebuie”. Am simțit multă duritate a ei față de ea însăși. Și când am întrebat-o cum se simte după ce mănâncă: „Vinovată.”
Asta e cheia: mănânci și torni otravă emoțională deasupra. Dacă tot ai mâncat, bucură-te de mâncare. Eu marțea îmi duc copiii la teatru, iar lângă teatru e cel mai bun kebab — și marți seara mănânc kebab, să crape pământul. Asta nu înseamnă că mă las în voia sorții. Înseamnă că nu există vinovăția aia. Dacă la fiecare masă vii cu criticul din urmă, îți strici bucuria de a trăi.
De unde vine criticul? La ea, din copilărie: fusese o fetiță mai rotunjoară, iar mama și bunica îi tot spuneau că mănâncă prea mult. Ea a interiorizat vocea aceea și a continuat-o singură. Am trăit și eu asta: mama m-a tratat toată viața ca fiind grasă. Dar problema nu era că eram eu mâncăcioasă; problema erau emoțiile, felul în care un copil face față unui mediu greu. Astăzi ești adult și poți să faci altfel. Dacă rana asta te urmărește, îți las ghidul meu de vindecare a copilului interior, cu exerciții și dezlegări și dezlegările complete cu mama.
Toată treaba la lucrul interior este pacea cu părțile din tine. Când sufletul, mintea și inima sunt pe aceeași linie, treci mai ușor prin orice. Dacă înăuntru e ceartă, cearta aia te seacă de energie — ani de zile am fost obosită tot timpul, indiferent cât dormeam.
Vreau dezlegările pe copilul interior + Mix Copil Interior →
Stima de sine nu vine de la cântar
Ultima persoană din live slăbise și acum o paraliza frica să nu se îngrașe la loc; mânca foarte puțin și vedea mâncarea ca pe un pericol. Îngrășarea însemna pentru ea „imagine de sine scăzută, mi-e greu să mă îmbrac, să ies, să fiu cu mine”.
I-am spus ce îți spun și ție: stima de sine nu vine din faptul că ești slabă sau grasă. Vine dintr-un „mă iubesc pe mine”. E adevărat că societatea de azi pune mare preț pe aspect și că oamenii supraponderali sunt discriminați — am fost și eu grasă, știu ce înseamnă să nu găsești haine. Dar dacă îți pui valoarea în oglindă, nu e durabil și nu te împlinește.
La ea a mai ieșit ceva: în copilărie era regulă să nu se ridice nimeni de la masă până nu mânca tot. Așa, mâncarea devenise egală cu obligația. Părinții credeau că fac bine, dar dacă faci asta cu copiii tăi, gândește-te de două ori. (Frica intensă de mâncare și restricția severă sunt și ele motive să ceri sfatul unui medic sau psiholog.)
Așa că nu te mai critica. Standardele de azi sunt nerealiste și mi se pare foarte bine că sunt femei care se asumă așa cum sunt. La mine a contat și asta: când mă îmbrăcam din ce în ce mai larg, nu mai aveam conștiința corpului. Haine pe mărimea ta, nici prea largi, nici prea strâmte — e o stare de spirit. Mănânci ca să exiști, nu exiști ca să mănânci.
Foamea din neam
Mai e un strat la care puțini se gândesc: foamea îndurată de cei dinaintea noastră. Strămoșii noștri au trecut prin perioade de foamete, prin război, prin anii de lipsuri. Lucrurile astea rămân în neam. Când am lucrat-o pe a mea, energia aia de foame a fost foarte, foarte puternică. Foamea e o energie grea.
Dacă te liniștește doar un frigider care „pocnește” de mâncare, dacă gătești mereu cu oala mare de parcă vine foametea mâine sau dacă faci cumpărături compulsiv, merită să te uiți la asta fără judecată — nici față de tine, nici față de părinții și bunicii tăi. Pentru cine simte că aici e rădăcina, am pus dezlegările într-un PDF dedicat, iar pentru restul moștenirilor din familie există dezlegările pe karma de neam.
Vreau dezlegările pe Foamete & Lipsă (PDF) →
Întrebări pe care să ți le pui înainte să mănânci
Nu-ți dau o dietă. Îți dau întrebările care au ieșit în live și pe care le folosesc și eu:
- Mi-e foame sau ce emoție încerc să îngrop? Asta mi-a spus-o psihologul meu și e prima întrebare. Eu, când mă îndrăgosteam, nu-mi era foame deloc.
- Dulce sau sărat? Tot de la el am aflat că, cu cât e mai mult spre dulce, cu atât e mai mult pe fond emoțional. Ce ascunde pofta de dulce? Poate dorința să-ți îndulcești viața, poate altceva — la fiecare e diferit.
- Ce nu-mi convine acum? Stres, oboseală, o vorbă înghițită la serviciu?
- Mă plictisesc? Dacă da, ce activitate care îmi place pot face în loc?
- Ce vrea corpul meu de fapt? Mișcare, oameni, joacă, odihnă, natură? Când ești mai ancorat în natură, ți-e mai puțin foame de umplutură.
- A cui e acest „trebuie”? Al tău, al mamei, al bunicii?
- Dacă mănânc, pot să mănânc fără vinovăție?
Răspunsurile nu le forța. Lasă-le să vină. Dacă simți că e mai mult de atât, putem lucra împreună, în profunzime, într-o ședință individuală.
Vreau o ședință individuală cu Cristina →
Pentru felul în care îți poți lucra emoțiile în fiecare zi, citește și articolul despre gestionarea emoțiilor cu EFT și alchimia emoțiilor.
Urmărește live-ul complet
Toate reprezentările de mai sus le găsești în live:
Întrebări frecvente despre mâncatul emoțional
Ce este mâncatul emoțional?
Este atunci când mănânci nu pentru că îți e foame, ci ca să acoperi o emoție: stres, singurătate, plictiseală, furie înghițită, tristețe. Mâncarea devine o supapă sau o companie. Din ce am văzut eu, kilogramele care vin așa sunt un simptom la altceva.
De ce nu slăbesc, deși țin cure?
Dacă în spate e o emoție nerezolvată, cura atinge doar efectul. Mai e și efectul yo-yo, când o parte din tine vrea să slăbească și alta se revoltă. Dar înainte de orice, verifică la medic și la nutriționist cauzele medicale: tiroida, hormonii, unele medicamente pot influența greutatea.
Cum îmi dau seama dacă e foame adevărată sau emoțională?
Întreabă-te înainte să mănânci: „Mi-e foame sau ce emoție încerc să îngrop?” Foamea din plictiseală vine din minte, nu din stomac — dacă stai puțin și te gândești, adesea trece.
Ce fac cu vinovăția după ce mănânc?
Dacă tot ai mâncat, bucură-te de mâncare. Vinovăția e ca o otravă turnată deasupra. De multe ori e vocea critică a unui părinte, interiorizată în copilărie. Fă pace cu părțile din tine, iar dacă vinovăția e copleșitoare sau mâncatul îți scapă de sub control, vorbește cu un medic sau un psiholog.
Mă ajută dezlegările să slăbesc?
Nu promit nimănui kilograme date jos. Dezlegările și reprezentările te ajută să vezi ce e în spatele mâncatului — emoția, rana, programul din neam — și să lucrezi acolo. Ce se întâmplă apoi cu corpul e drumul fiecăruia, alături de medic dacă e nevoie.
Fii blândă cu tine. Corpul tău nu e dușmanul tău — îți arată unde doare. Te pup și te aștept la următorul live.
