Descântecul (din lat. incantare — «a cânta asupra») este formula ritmică rostită pentru vindecarea unui rău: deochi, durere, frică, rușine, arsură. E «medicina vorbită» a satului românesc, moștenire directă din lumea dacică — preoții dacilor, descriși de romani ca «mortali inter immortales» erau, după multe ipoteze, tocmai descântătorii.
Cum arată un descântec
Structura e aproape mereu aceeași: o invocație («Nu eu descânt, ci Sfânta Mărie descântă»), o «mişcare» simbolică (apa care se limpezește, durerea care «pleacă în pădure, în mare»), și o încheiere fermă («de unde a venit, acolo să se ducă — și să nu se mai întoarcă»). Formulele se rostesc în șoaptă, de trei sau nouă ori, «cu sufletul» — și niciodată «de dragul de a fi auzite».
Cine rostește descântecele
Descântătoarea e de obicei o femeie în vârstă care a primit «darul» prin moștenire — de la altă descântătoare, la un moment precis (adesea pe patul de moarte, sau «în zăvor»). Regula clasică: descântecul nu se vinde, nu se arată curioșilor și nu se rostește «în glumă». Cine îl dezvăluie fără rost îl pierde.
Cele mai cunoscute descântece
- Descântecul de deochi — cu apă și chibrituri (vezi articolul despre deochi);
- Descântecul de spălare a rușinii — pentru copii care au «luat frică»;
- Descântecul de sânge — rostit peste rană: «nici să nu se vadă, nici să nu sângereze»;
- Descântecul de ardere — cu palma deasupra arsurii;
- Descântecul de brad — pentru dureri de măsea și de cap;
- Descântecul de dragoste — cel mai periculos; aici tradiția se apropie de vrăjitorie și Biserica îl respinge ferm.
Descântec și rugăciune — conflict sau continuitate?
Majoritatea descântecelor populare românești invocă Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții — dovadă a creștinării straturilor păgâne. Biserica tolerează descântecul «care cere vindecare de la Dumnezeu» și respinge formulele «care cheamă duhuri». Practic, satul a ținut amândouă: preotul pentru suflet, descântătoarea pentru trup — și, iarna, amândoi pentru animale.
Întrebări frecvente
Există descântece scrise?Da — culegerile lui Simion Florea Marian («Descântece poporane române», 1886) și Artur Gorovei au publicat mii de texte, ca documente etnografice. Ele se citesc ca muzeu viu al unei lumi, nu ca rețetar.
Pot descânta singur?Tradiția spune că descântecul «prin carte» nu lucrează — doar cel primit viu de la cineva care l-a primit la rândul lui.
